INTERVIU/de referință – ARTĂ – CRITICĂ

INTERVIU: ARTA ȘI CRITICA IX

School Of Athens Painting by Raffaello Sanzio of Urbino.jpg

[School Of Athens Painting by Raffaello Sanzio of Urbino]

INTERVIU/de referință – ARTĂ – CRITICĂ

 

[ Partea a IX-a ]

 

[ ... ]

[ A ] / [ D ] / [ E ] / [ G ] / [ 0 ]

[ D ] “Ce ne puteți spune despre Estetică?“

[ 0 ] “Da’ mai lăsațî-mă cu cei Esteticî, c-o-ți da-o-n smintealî!..”

[ A ] / [ E ] / [ G ] [ râsete pe înfundate ]

 [ D ] [ cam oțărât ]

[ D ] “Adică, ce vreți să spuneți?!“

[ 0 ] “Be-he-he-he!..”

[ urcând, gradual, ca într-un allegretto ]

[ .. după o scurtă pauză ]

“Na-că-vă, Estetică!..”

[ D ] [ în hohote ]

[ D ] “Bată-te-ar norocu’, să te bată!..“

[ 0 ] “Păi da, domnule drag, că șăde colo-n câmp, ciobanu’, de să sprijăne într-o ghioagă - șî cum sta el așe, țapăn, perdut a’ gândurilor, numaidecât, i s-aude, din urmă „Beee! Beeee! Beeeee!” - Șî cum vă spui!.. Să uită cela ciobanu’ într-acolo, de văzu cum sta oaia precum cânili, cu celea din spati chicioari, lichiti di pământ, iar celi dinainte, ca-ntr-un razăm, de-l imita pe dânsul, cum șăde-ntr-o bâtă – încă mai mesteca și niscavai iarbă, de i să vide printre dinți, când îi curge balili. Iel, di colo, să minună taaaare, că nu mai văzu nicicând, vreo lighioaie precum aceia dinapoia-i - șî prinsă curaj, numaidecât întrebând-o „auz, fă oaieo, ia zâm: cumva faci bâzî di nhini?!” Da di dincolo, ghiata păciună “Bee! Beee! Beeee!” No, amu cela, șî mai încurcatu-s-a, că năște mintea lui scorneli precumu că ce să beie? cî doar lui nu-i iera săti; ori după ce cumpăni bine acelea, va a-ntreba-o pe oai dacă nu care cumva vre ie să bei apî: „Apă, vrai?!” – da’ făptura, să uită cătră dânsu’, belind ochii ceia maaari taaaari di tăt, clefăind liniștitî: „Beee! Beeee! Beeeee!” (Be tu, mă, că mai mare nevoie ai) pesămnecăispuse...”

[ A ] / [ D ] / [ E ] / [ G ] / [ se prăpădeau de râs ]

[ după oarece pauză din urma hohotelor pe care nu și le puteau stăpâni, de le dădu lacrimile ]

[ G ] “Mare ghiduș mai ești!..“

[ E ] “Că ai fi vreo pacoste, la casa omului – ori vreo minune, îți mulțumesc!.. Ai adus bucuria, în sufletul meu!“

[ A ] “Parcă nu-mi vine-a crede!..“

[ D ] “Be-he-he-he!...“

[ allegretto ]

[ în hohote ]

[ 0 ] “Ei, văzut-ați Estetica?!. Naturalețea, Sălbăticia, domnilor – acestea redau valoarea Reală. Pe când utilizarea sistemele referențiale și implicit, măsurile acestora, vor reprezenta mai degrabă o poartă către Critică, spre deslușirea Artei.”

[ A ] “Deci, toate au folosul lor?!“

[ 0 ] “Desigur!.. Artistul și Criticul – tot unitar. Atât Arta, cât și Critica, vorbind de valori Reale, urmează complexități și simplități. Pentru înțelegerea Reală a Esteticii, trebuie să privim Adâncimea. Altfel, ne vom trezi precum în “Hainele cele noi ale împăratului”, unde Andersen ne arată ceva numit Mândrie. Cu o tocmai-trimitere îndărăt, Artistul și Criticul nu au nevoie de.. împopoțonări fel de fel. Mai bine este atunci când ambii, caută a fi nepărtinitori, atât individual, cât și colectiv.”

[ E ] “Făcând acum o referință către Literatură, ce ne puteți spune despre Prozodie?..“

[ 0 ] “Același lucru pe care l-am spus și altora: mai lăsați-mă cu cea Prozodie, că doar n-o fi vreo pravilă bisericească!..”

[ oarecum, uimiți, la vorbele-mi ]

[ tăcere ]

[ 0 ] “Văz prin tăcerea-vă, o nevoință spre înțelegerea tâlcului. Sunt dator a vă spune, atunci, fiindcă v-am aflat receptivi - căci altfel, m-aș îmbrăca ca împăratul din povestea lui Andersen, ori aș sta precum ciobanul acela înfipt în băț, de chiar că mi-ar râde oaia, ‘naintea-mi, zicându-mi “băi prostăvane!.. ”

 [ râsete pe înfundate ]

[ după o scurtă pauză, urmai ]

[ 0 ] “Doamne,

La auzul Glasului Tău,

Toate, înflorit-au din mine!

 Deznădejdea-i din sufletu-mi – hău;

Socoate când preschimbatu-și-a credința

De-a fi lipsită de Tine!..”

[ tăcere ]

 [ 0 ] “Ce-s aiestea?! Niște cimilituri, niște ciuguleli, domnilor!.. ”

[ rămaseră pe gânduri ]

[ 0 ] “Domnilor, spre a le pune pe acestea, drept talgerul balanței, să mi le socot eu, mai presus de  scrierile strămoșilor mei, nu voi. Spre a invoca Prozodia, nu voi. De aceea, spus-am drept că eu nu mă supun niciunei Prozodii invocate - și pe care alții o folosesc ca pe o pravilă bisericească, să nu mai zic, atunci când se mai găsește câte unu’ “de-ți dă cu cartea-n creștet“, după cum expresia sugerează. Calibrul, domnilor. De ce?! Fiindcă Prozodia, este o Știință de Studiu a Versificației - dar de asemenea și ramură a Lingvisticii. Și când continui, spunând “..și nimic altceva” Sensul, Tâlcul, i se derivă, cu un “altceva, din nimic” (răsare) / dincolo de ochi – de auz – de simț: “..și nimic altceva [decât ceea ce ESTE]” – Estetica. Iată, atunci, Adâncimea: Prozodia, ca Sistem Referențial, mai înainte conceput de marii noștri dregători și ocârmuitori într-ale Literaturii, ESTE ca o Biserică, sub tutela Esteticii și ca o Mănăstire, sub tutela Adâncimii! Iată, nepărtinirea!.. Juxtapunând sensuri, derivăm mai departe, cum că nu Religia, ar avea vreo vină pentru îndărătnicia oamenilor, ci Religiozitatea. Păi, domnilor, strămoșii noștri, Artiști ai Neamului, să vedeți ce OPERE au! Minunății! Ar fi o Smintire, din partea oricui, să nege dreptul incontestabil și incomensurabil, al Valorilor Reale Românești, Poeții și Scriitorii Neamului! Ori, dacă ei au contribuit la crearea și dezvoltarea acest Sistem Referențial, spre o Idealizare, Conceptualizare, ca o  Mântuire și Desăvârșire, cum ar avea curajul, oare, unii, într-a-și renega  Tradiția?! Numai din vreo Sminteală! Ce vreau ca să se înțeleagă?! Simplu: Dacă un GENIU, cum este Eminovici, privind către scrierile sale, și le-a numit după Calibru, glorificând scrierile neamului, străbunilor, dacă o minte ca a sa, cu o capacitate atât de mare de cuprindere a Adâncimilor, a putut găsi o mai mare Adâncime, dincolo, atunci, vă rog să mă iertați, celui care înjosește Biserica, Mănăstirea, Cetatea Sfântă a Poeziei Românești, nu i se cuvine epoleții de Artist, sau de Critic, ci mai degrabă.. ghioaga ciobanului, a va se sprijine-ntr-însa, iar oaia, în aparenta sa prostie, să-i spună vorbele marelui Creangă: „Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur, prind curaj!”

[ după o scurtă pauză ]

[ 0 ] “Domnii mei, Prozodia ca Știință de Studiu, este Necesară, atunci când o urmezi. Dar căruia nu îi este necesară [ Condiție, după Calibru ] (fiindcă Simte că îi este mai lesnicios un alt Sistem Referențial, pentru Munca asupra a ceea ce va lăsa în urma-i) – eu personal, îi spun să nu o urmeze. Altfel spus, un Artist, să urmeze Sistemul Referențial care i se potrivește, dacă nu cumva chiar o împletire a mai multor sisteme sau a fragmentărilor acestora.  Cu Smerenie, cu Credință în Dumnezeu - și va fi bine. Căci, așa se nasc și dispar, lumi de sub lumi, de printre lumi și peste lumi! Cu Naturalețe. În Sălbăticie. Universul individual referențial, îi aparține întocmai, Artistului, reprezentând o certă manifestare a personalității, în procesul creației – iar Criticul trebuie să distingă acestea. Ambii, vor avea astfel, scopul comun, care ar fi acela de a contribui la Încununarea Artei. Da’ nu cu împopoțonările care se nasc din Rivalitate și Dezbinare, fiindcă mai ESTE ceva peste ceea ce va cunoaște Artistul și Criticul, indiferent câtă Știință sau Agerime Mentală are: CALIBRUL! Ia să dăm citire la ceea ce spune Eminovici, cu “Oricare cap îngust, un geniu pară-și” și să încheiem conținutul la “Cântarea mea de glorie săracă” – să se vadă clar, în ce anume trebuie să se smerească Artistul și Criticul, să audă ce înseamnă îngemănarea Esteticii și Adâncimii sub tutela Prozodiei!.. Ș-abia apoi, să cugete de s-a nega acel Sistem Referențial, ori importanța acestuia. Căci toate acestea nu sunt după hachițele dumnealor! Iar când unii dintre aspiranții, artiștii și criticii zilelor noastre, s-or mai sfădi cu sensurile de prin “Împărat și Proletar”, să mai citească muuuultă filosofie – cât despre a “împodobi” manualele de Limba și Literatura Română cu smintelile lor - după o cetire în prealabil, să mai ȘI înțăleagă “Epigonii”!

[ tăcere ]

[ 0 ] “Știu că fost-am cam aspru, însă, după Calibru, o anume duritate, devine necesară. Cine tergiversează părți esențiale ale literaturii, de va-și naște tot felul de idei, considerându-le revoluționare, inventând dânșii un sens, propriu, sau direcționat colectiv, peste sensul a tot ceea ce ne-au lăsat moștenire de veacuri, iluștrii noștri dregători într-ale Artei, să ia aminte că nu vor încununa cu nimic, arta, ci Critica – fiindcă un Critic Real, le va șopti  urechiușelor de măgăruși: “din filologie în beletristică”, „Te-ai ridicat atât de sus, iubitul meu amic, încât de-aici de jos, te văd atât de mic!” vorbele marelui Caragiale –  și cu cât mai mult ar încerca dânșii știrbirea Artei, cu atât mai mult, păli-vor, sub Încununarea Criticii.”

[ îmi dresei grasul ]

[ 0 ] “Da, Tristul adevăr.. și care zgârie timpanele acelora care cred că prin “cât mai modern”, “la modă”, ar suprima Clasicul. Însă, prin Critică, se cere Integritatea. Autoritatea. Nicidecum, tărăgănarea, atunci când este necesar – dacă tot vorbim despre Estetică. Apoi, vorbind despre o Adâncime [Aistheton] – apare Artificialitatea, prin cei menționați indirect drept vătămători ai Educației și Culturii. Fiindcă aceștia propagă și promovează Lipsa Naturaleții. Dar să-mi scuzați, vă rog, ironia – s-ar simți jenată, oaia din poveste, cu câte vreun asemenea baci, care în loc să sprijine un sistem cu o valoare Reală, numește pe un altul, cu valori minimale, încă și pe o scală negativă. Neaparat, la capitolul acesta, ne trebuie câte un Caragiale, care să sublinieze cu pix roșu: „Chestie de tarabă, onorabile! Daraveri de clopotniţă, stimabile!” Copilașii acestor vremuri în care Declinarea se produce Altfel, de la cuvântul Românesc, la Argou, ce vor a învăța?!” (Mișto?!) Cât de degradant, sună!”

 

[ va continua ]

 

©Th3Mirr0r

tehnica1.jpg