CINCINAT PAVELESCU

 

* "Amintiri literare (Al. Macedonski)" *

 

~ Amintiri ~

 

***

Proză

***

 

Cincinat Pavelescu.JPG

 

 

"Încă de când eram magistrat la Chișinău (1925 — 1928), mă gândeam să public un volum de poezii cu titlul: Cântecele unui greier. N-au apărut până acum decât prefața acestor cântece și o mică poemă: Cântă greierul. Am asemuit totdeauna pe bieții cântăreți ai țării noastre eminamente agricole, cu greierii pe care i-a imortalizat Lafontaine în celebra și egoista lui fabulă La cigale et la fourmi. În adevăr, poetul, mare sau mic, celebru sau necunoscut, imită în mod adorabil tactica nepăsătoare și dezinteresată a micuțului greier. El cântă pe chitara lui și viața curge pe lângă dânsul aprigă și tumultuoasă. În freamătul luptei pentru existență, cântecul lui monoton rămâne aproape fără ecou. Învingătorii vieții, ajunși pe culmi, îl ignorează sau îl disprețuiesc. El cântă înainte pentru lună, pentru florile tăcute și îmbălsămate ale primăverii, pentru marea frământată de vânturi, pentru pădurile șoptitoare și tainice, pentru cerul albastru, tivit în amurg cu beteala de aur a soarelui ce scapătă, pentru holdele galbene îmbujorate de pata sângerie a macilor, pentru sufletele naive și smintite ale copiilor și ale nebunilor, și pentru lauda lui Dumnezeu care e prea mare și prea departe ca să-l audă. Dar într-o zi mâna îi îngheață pe coarde și serenada lui o risipește crivățul:

Azi iarna-i bate în ferești,
Și vântu-n goana simfoniei
Parcă-l întreabă: unde ești,
Trist cântăreț al veseliei?
La moartea lui se strâng drumeții și unii-l slăvesc. Alții-l plâng. Mâini tinere și curate aduc pe groapa lui proaspătă câteva flori în amintirea cântecelor lui primăvăratice și apoi lumea se risipește, iar mormântul, sărac și singur, e păzit și luminat numai de candela statornică și mângâietoare a lunii. Așa a trăit, a cântat și a murit Alexandru Macedonski.

Comparația cu greierul și lui i se potrivește de minune. În viață a fost hulit, uitat și nesocotit. După moarte, târziu, gloria a început să-i surâdă. Pentru mai toți poeții, gloria e o floare târzie care nu înflorește decât pe morminte. I s-a făcut de curând un pelerinaj la mormântul modest de la cimitirul Bellu și talentați scriitori, ridicând prin presă glasuri în favoarea nemângâiatei văduve, care suferea într-o tăcere demnă mizeria, Parlamentul, înduioșat, a votat o mică pensie alimentară dnei Ana Al. Macedonski. Cântărețul nemuritor al nopților de mai și al rondelelor cu cizelări de filigrană poate, în fine, să se odihnească liniștit. Tovarășa nobilă și credincioasă a vieții lui chinuite va avea de azi înainte o bucată de pâine și putința de a-i aprinde o candelă lângă crucea de lemn ce-l veghează de 12 ani.

Cer voie acelora care se interesează de marile figuri ale literaturii noastre dinainte de război, să evoc figura maestrului Macedonski, pe care l-am cunoscut de aproape, și al cărui colaborator și prieten am fost ani îndelungați.

Alexandru Macedonski era fiul generalului Macedonski, fost aghiotant și ministru de război al domnului Cuza. Mama sa era coborâtoare dintr-un ban al Craiovei. Când l-am cunoscut eu prin anul 1890 91, fiind student la Drept, (și la Litere) maestrul era trecut de 43 de ani. De altfel, publicase în anul 1872 (anul nașterii mele) un volum de Poezii în editura Haimann. (Librăria Haimann era pe Calea Victoriei, peste drum de cafeneaua Kubler, dar mai spre Palat). Poetul avea pe atunci un cap impresionant. Sub o frunte largă și orgolioasă purta pe nasul acvilin ochelari de aur. Părul rar era despărțit în două printr-o cărare în mijlocul frunții lărgite de o calviție precoce. Împrejurul urechilor armonioase părul involt era întărit cu fierul. Mustața scurtă și deasă avea vârfurile ascuțite și drepte. Întrebuința, pentru ținuta lor marțială, un cosmetic de ceară neagră. La gât îi flutura o lavalieră sumbră, iar jobenul înalt (de mătase) era pălăria sa de predilecție. Redingota, cu reveruri de mătase, butonată până sus, îi da aer, ca și lui Duiliu Zamfirescu, de militar îmbrăcat civil. Mergea pe stradă cu picioarele puțin încovoiate, legănându-și capul, cu ochii vii, mari și visători, absenți din larma și mișcarea de stup a Capitalei, și pierdut într-o viață lăuntrică, adâncă și concentrată.

Surâsul ironic al buzelor groase și senzuale era îndulcit deseori de franchețea expresiei sale binevoitoare și călduroase. Firea sa era mai mult distantă, dar expansivă și generoasă în intimitate. Vorbea franțuzește cu facilitate și eleganță, și era cu toată lumea de o politețe plină de tact. Soția sa, dna Ana Macedonski, născută Ralet-Slătineanu, micuță, subțire, delicată, cu ochi mari și negri, semăna la cap cu contesa Ana de Noailles, era sora prietenului meu, George Slătineanu, președinte la Consiliul legislativ, și a distinsului avocat Manolache Slătineanu.

Stam de vorbă cu Ion Luca Caragiale, pe o bancă în Cișmigiu, și discutam cu el asupra literaturii franceze din secolul al XVII-lea, pe care marele scriitor o cunoștea pe degete, când poetul Macedonski se apropie. Caragiale, care îl tutuia, a început să-l întrebe: Alexandre, ce e cu marea ta ediție a Nopților? Poetul răspunde: Aș vrea s-o public la Monitorul Oficial cu gravuri în lemn.

Caragiale, glumeț, îl întrerupe: Ce rău ți-a făcut, Alecule, Monitorul Oficial, de vrei să-l aduci la faliment, or poate pândești locul directorului? Poetul Macedonski începu să râdă, îndreptându-și lavaliera, care se strâmbase, și vru să-și ia rămas bun zicând: Mi se pare că v-am întrerupt o conversație interesantă. Nu, replică maestrul Caragiale, vorbeam cu Cincinat, care e tânăr, despre arta stilului. Dar ce, nu vă cunoașteți? Ăsta e un băiat de viitor. Ți-l prezint: Cincinat Pavelescu. [Poetul] Macedonski, foarte ceremonios, scoase jobenul și-mi strânse mâna cu însuflețire, spunându-mi, în franțuzește: Îmi făgăduise cumnatul meu Georges, prietenul dumitale, să te aducă odată în strada Dorobanților, dar acum sper că vei veni singur.

La colțul bulevardului cu strada Brezoianu, Caragiale ne părăsi dându-ne întâlnire, seara, în Covaci, la berăria pe care o deschisese de curând și care devenise o adevărată cafenea literară la modă. Acolo am întâlnit pe Coșbuc, pe Delavrancea, pe Vlahuță, pe Toni Bacalbașa, pe Ion Gorun, Traian Demetrescu, Teleor, Haralamb Lecca și alți scriitori din generația aceasta. D-atunci am început să frecventez în mod obișnuit casa și cenaclul maestrului Macedonski. Când l-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că aristocratul acesta rămăsese sub biciuirea protivnică a destinului un revoltat și un boem incorigibil. Fusese o singură dată funcționar și anume prefect de Bolgrad. D-atunci nu visa decât slujbe înalte sau cel puțin direcția la Monitorul Oficial. Dar a închis ochii fără să-și vadă visul împlinit. Averea părintească o irosise într-o lungă călătorie în Franța și Belgia. Crease la Paris, în apartamentul luxos din rue Bonaparte, pe care-l împodobise cu numeroase scoarțe oltenești rare și artistice, un mic cerc literar. Veneau să ia ceaiul acolo, o dată pe săptămână: Laurent Tailhade, ironistul neînduplecat din Au pays du mufle, poetul Stuart Merrill, vigurosul poet, romancier și eseist, Camille Mauclair, belgianul Albert Mockel, fondatorul celebrei reviste La Vallonie, la care a colaborat și Alex. Macedonski prin 1887—89, și care a devenit celebră prin contribuțiile literare ale lui Maurice Maeterlinck, Émil Verhaeren, François ViéléGriffin, José Maria de Heredia, Stéphane Mallarmé și chiar Paul Verlaine. Târziu, când Macedonski a publicat în franțuzește volumul de poezii Bronses, Pierre Quillard, în Mercure de France, a scris într-o notiță critică: Le grand poéte roumain Alex. Macedonski frappe le vers français sur une enclume dor. Adică: Marele poet român A. M. făurește versul francez pe o nicovală de aur!Apreciat în mediurile intelectuale înalte din Paris, când s-a întors în țară s-a simțit cam dezrădăcinat, după expresia celebră a lui Maurice Barrés. A fondat atunci revista Literatorul, foarte răspândită în toată țara și la care au debutat mai toți scriitorii noștri cunoscuți ca: Duiliu Zamfirescu, Caton Theodorian, Alex. Djuvara, fost ministru, poet, pictor și mare orator, Teleor, Alex. Obedenaru, Traian Demetrescu, mi se pare chiar Galaction și Arghezi. Dar revista aceasta, a cărei deviză era: control de stil, libertate de idei, și care stârnise un adevărat curent, a dispărut în furtuna provocată de scandalul epigramei contra lui Eminescu. Epigrama aceasta care i s-a atribuit lui Macedonski, dar care a apărut neiscălită și a cărei paternitate maestrul nu și-a însușit-o niciodată, nu era nici prea răutăcioasă, nici prea spirituală. Publicarea ei a avut nenorocirea să coincidă cu izbucnirea maladiei mintale a genialului poet Eminescu. Cel care a dat alarma și a pornit o campanie distrugătoare și neomenească contra lui Macedonski a fost Grigore Ventura, boier moldovean, cunoscut polemist, autor dramatic și literat, tatăl celebrei noastre compatriote de la Comedia Franceză din Paris, domnișoara Maria Ventura. Deși epigrama apăruse ca simplu joc de redacție pe la mijlocul unei reviste de 120 de pagini și n-ar fi putut fi introdusă peste noapte la pagina 60 a revistei, totuși, în timp de 12 ani, lui Alex. Macedonski nu i s-a îngăduit să publice un singur rând de apărare sau de lămurire. Ventura convinsese, prin violența campaniei sale, că Macedonski este autorul acelei impietăți. Din fericire, moravurile acestea s-au schimbat, și azi, în toată liniștea, putem discuta cu seninătate și acuzația și apărarea. Iată epigrama în chestiune:

Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aș plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun!
Chiar dacă epigrama ar fi aparținut maestrului deși el a tăgăduit-o necontenit încă suferința și pedeapsa îndurate de el și de familia lui au fost în disproporție cu imprudența sau chiar cu vinovăția autorului.

Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicație. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleșit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărți, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă și slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca și femeilor din Florența care strigau la vederea lui Dante: Priviți pe acela care se întoarce din infern! Și infernul lui Alexandru Macedonski a fost în adevăr dantesc! Pe la începutul cunoștinței noastre ducea o viață grea. Slujbă nu avea. Dna Macedonski primea, lunar, o mică subvenție de la Eforia spitalelor civile, strămoșii ei, Ralet Slătineanu fiind dintre vechii donatori.

Când lipsa îl chinuia prea crud, maestrul scria scrisori de o convingătoare elocință și le trimitea, solicitând împrumuturi, când prințului Sturdza, gânditor generos și puternic, când lui Const. Arion, mecena larg și înțelegător al artei și al suferinței, când lui Emil Costinescu, fostul ministru de finanțe, suflet frumos ca și înfățișarea lui blândă și patriarhală, când (mătușii mele) dna Smaranda Bucșan, castelana de la Parepa, când tatălui meu, inginerul Ion Pavelescu, om de inimă [bun și milos], care iubea și admira pe marele poet [și nu știa să refuze pe nimeni].

De obicei scrisorile obțineau rezultatul dorit. Dar să nu vă închipuiți că maestrul, când se trezea în posesia unei sume respectabile de 500 sau 1000 de lei, se ducea să-și plătească chiria sau să cumpere ceva util casei sale pline de goluri. Nicidecum. Cumpăra jucării pentru băieți, păpuși pentru fetiță, icre, pui, sparanghel și trufandale scumpe. Și toate bunătățile astea se mâncau în farfurii adânci și ciocnite, pe masa lungă de redacție, acoperită cu o mușama veche, albă, cu picățele negre. Furculițele, cuțitele și lingurițele erau unele de argint, altele de alamă și câteva de lemn, dar nici una întreagă. Maestrul Macedonski a fost desigur cel mai mare boem al generației sale. Odată s-a împrumutat, cu doi napoleoni, la bunul cizmar polonez din Dealul Spirei, D. Ștefan, care revenise a patra oară să-i ceară o datorie veche de doi ani. Așa de mult a știut să-l înduioșeze pe acest adevărat amic al familiei, că bătrânul pantofar, care făcuse cizme generalului Macedonski pe când era adjutant al lui Cuza și asistase la botezul poetului, care se răsfăța pe atunci într-un leagăn aurit și în scutece cu coroană, a scos plângând o imensă batistă roșie din buzunarul de la spate al redingotei, și-a șters ochii și a desfăcut cei doi napoleoni agonisiți după alergături obositoare. S-a înclinat adânc și i-a întins maestrului sărutându-i mâna; nu făcuse nici un efort oratoric ca să-l convingă. I-a amintit numai cum trăia odată și cât suferea azi, când e silit sa nu-i poată plăti ce-i datorește de mult, ba chiar să se umilească a-i cere un împrumut. Bătrânul înalt, spân și roșcat, a deschis ușa încet și a dispărut în ceața umedă a serii de toamnă târzie. Maestrul, emoționat el însuși, a simțit nevoia să iasă în aer și ne-am dus la cafeneaua Fialcovschi, unde a tratat cu bere, cafele și dulceață pe toți scriitorii tineri ce consumau, până la venirea noastră, numai pahare cu apă. Nu mult, după cunoștința noastră, maestrul a făcut să reapară Literatorul, eu fiind primul-redactor al revistei. Voi povesti, pe scurt, trei întâmplări din timpul colaborării mele la Literatorul și la tragedia în 5 acte și în versuri Saul, pe care am scris-o cu maestrul, și care s-a reprezentat de 9 ori cu mare succes la Teatrul Național din București, prin 1892, având ca principali actori pe Aristizza Romanescu, C. Nottara, Petrescu și Maria Ventura.

Grigore Ventura uitase de mult campania furioasă contra oropsitului de odinioară. El a scris chiar un articol critic în care susținea că tragedia noastră e destinată să devină clasică. De altfel, mulți ani, la Conservatorul de artă dramatică din București, elevii dau examene de sfârșit de an cu scene din tragedia noastră.

Reviu la prima întâmplare de care vorbeam. După o serată dată în strada Dorobanți la domiciliul maestrului careși serba onomastica, în ziua de Sf. Alexandru, am fost obligat să improvizez și eu 4 versuri în onoarea sărbătoritului care propusese, în salonul plin de rude nobile și de literați de toate vârstele și categoriile, ca autorul celui mai reușit catren, să fie proclamat prinț al poeților, precum, de curând, fusese ales, la Paris, Leon Diex de un număr mare de scriitori. N-am avut niciodată o natură lingușitoare, așa se și explică pentru ce, cu toate legăturile mele variate și puternice, n-am ajuns decât procuror de curte la Brașov, pe când alții, mai mlădioși și mai practici, au suit toate treptele măririi, ale bogăției și ale gloriei. În seara aceea, în loc să fac maestrului versuri elogioase ca toți ceilalți, i-am făcut o epigramă, mi se pare că a fost chiar întâia mea epigramă. Pe când căutam o inspirație, văd în fundul salonului un dulap de cărți cu două rafturi goale. Ca să nu se observe lipsa cărților vândute, pentru ca invitații să fie bine ospătați, amfitrionul așezase în rafturile goale o colivie, pe care o înveselise, altădată, cântecul unui canar.

Și când mi s-a dat cuvântul, în stupoarea generală, am citit aceste versuri necuviincioase, care au căzut ca o dușe rece peste entuziasmul facil al musafirilor veseli:

Maestrul nostru are o boală:
Îi plac sticleți. Dar în dulap
Văd colivia că șade goală...
Fiindcă sticleții-i are-n cap!
A fost un freamăt legitim de indignare. Un scriitor din provincie, înalt și solid, a propus să mă arunce după balcon în stradă. Dar maestrul, om de societate, a aruncat vina pe oboseala mea. Sosisem cu o jumătate de oră înainte de la Sinaia, și venisem pe bicicletă. Epigrama aceasta a avut însă un epilog. M-am dus a doua zi să-l iau pe tata acasă de la birou. Era inspector general la CFR. Birourile tracțiunii se găseau imediat lângă academie, acolo unde s-a instalat biblioteca publică, în Calea Victoriei colț cu Sfinții Voievozi. Era aproape 12. Eram mascat de o bibliotecă turnantă. Maestrul Macedonski intră. Se duce la biroul tatălui meu și-i spune: D-le inspector general, nu știți ce mi s-a întâmplat aseară, de ziua mea? Fiul d-tale, Cincinat, m-a dezonorat, făcându-mi în fața soacrei mele, dna Slătineanu, și a unei numeroase adunări, o epigramă care m-a zăpăcit așa de mult c-am și uitat că azi la ora 1 am scadența unei polițe de 400 lei care amenință să mi se protesteze. Tata a înțeles. A sunat pe dl Poenaru, casierul CFR, și i-a spus să plătească imediat polița poetului. Îi făgăduisem fiului meu să-i ofer o bicicletă englezească care costă tocmai 500 lei. L-am pus, maestre, la amendă și n-o să i-o cumpăr decât la vară. Eu m-am făcut ghem după bibliotecă și am auzit cum poetul a plecat vesel și mulțumit. Când m-am dus seara, mă iertase și ne-am reluat colaborarea la Saul, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Tata însă m-a dojenit și m-a rugat să nu mai fac epigrame așa de costisitoare. El însă era ca și mine un om cu mâna spartă. Nu cunoștea arta d-a refuza. Odată primește un bilețel al cărui scris era simpatic și bine cunoscut: Domnule inspector! Deseară voi avea onoarea să fiu tată. Voi da noului meu vlăstar numele d-tale ilustru de Ion. Rog înlesnește-mă pentru cheltuielile indispensabile cu 400 lei și de unde dați să sporească! Alex. Macedonski, maestrul, uitase că trei luni mai înainte, alt bilețel redactat cam în același fel spunea: Dacă soția mea naște o fată, îi vom da numele Polina, în semn de recunoștință pentru dna Pavelescu, care a fost așa de bună și generoasă ca și d-ta. Bineînțeles că părinții mei, suflete îngerești, n-aveau memoria datelor și făceau pe placul bunului maestru, fericiți că puteau să-i mai risipească grijile. Voi mai povesti o mică farsă pe care, fără nici o răutate, am făcut-o directorului meu cu prilejul inaugurării, de către regele Carol I, a mărețului pod de peste Dunăre.

În ziarul Țara, inspirat de Nicu Filipescu, apărând clișeul podului, primul-redactor m-a rugat să improvizez o odă regelui Carol, care a și apărut seara în ediția specială a ziarului. Poema mea a dat ideea maestrului Macedonski să facă și el un madrigal regelui în Literatorul, care tocmai trebuia să apară a doua zi. Nu-mi amintesc decât cele 2 versuri de la sfârșit. Sunt d-atunci cel puțin 40 de ani. Ideea era aceasta:

Pe râul de argint când podul
Întinsu-l-ai, gândea norodul:
Nu-n Dobrogea ai intrat, sire,
Ai intrat în nemurire!
Eu însă ducând versurile la tipografie am adăugat de la mine două versuri:

Sau, să mă exprim mai bine:
Ești acum coleg cu mine!
Le-am iscălit pe toate Alex. Macedonski, am pus să se culeagă repede și am tras 5 numere cu varianta aceasta, rugând pe tipograful Göbl să trimită acasă 5 numere cu farsă și 20 cu versurile autentice.

Când a sosit băiatul cu revistele, am ascuns ochelarii maestrului și am deschis nervos pachetul.

Revista era imprimată luxos pe o hârtie velină, albă și groasă. Numărul se prezenta bine. Macedonski își caută ochelarii și-mi spune: Am impresia că versurile mele erau mai puține. Au fost 4 și mi se pare că sunt 6. Ce-o fi blestemăția asta? Maestre, îi răspund eu, mi se pare că-i un zețar poet. N-o fi completat el poezia, părându-i-se cam scurtă? Cum crezi, Cincinat, c-o să-și permită zețarul asemenea infamie? Ia citește mai bine dumneata să vedem ce e. Și, cu glas sonor și patetic, accentuez ultimele versuri:

Nu-n Dobrogea ai intrat, sire, Ai intrat în nemurire! Sau, să mă exprim mai bine: Ești acum coleg cu mine!

Maestrul se făcuse vânăt și era aproape să-i vie rău. Sunt desființat. O să mă crează regele nebun. Repede la tipografie să oprească tirajul. Dar dna Macedonski, mai calmă, luase un număr din cele bune și-i spuse: Alexandre, trebuie să fie o farsă. Liniștește-te! Nu vezi că dnul Cincinat râde? Maestrul trecu brusc de la excesul supărării la un râs vesel și zgomotos. D-ta ești vinovatul! Mă miram să aibă tipograful atât curaj. Și în focul care ardea, aruncă unul câte unul numerele buclucașe, adăugând zâmbitor: Trebuie să recunosc că farsa a fost admirabilă. Bravo!

Iată și a treia anecdotă, vie și trăită acum 42 de ani, când lucram împreună cu maestrul la tragedia Saul. Fiind student la Drept, urmam dimineața cursurile universitare. După prânz asistam la prelegerile magistrale ale lui Titu Maiorescu. Colaboram și la diverse cotidiene. Seara ieșeam cu Macedonski, colindând berăriile sa ne întâlnim cu George Coșbuc, Caragiale și alții. În serile când trebuia să scriem, ne întorceam devreme și, pe masa lungă de lemn, acoperită cu celebra mușama, în fața unei carafe cu bere blondă, începeam colaborarea. Ziua discutam asupra scenelor și psihologiei personajelor, consultând Biblia și alte cărți necesare. Ne apucam de scris e un fel de a vorbi. În fond cel care scria mai mult eram eu. Maestrul se plimba de-a lungul odăii și medita, aruncând spre tavan valuri de fum și priviri inspirate. Era obiceiul ca eu să aștern 40 50 versuri, fie în dialog, fie în tiradă. După efortul acesta mă opream la un vers rebel care întârzia și atunci rugam pe maestru să-mi dea voie să mă odihnesc și să facă el versul refractar. El, foarte grațios, se așeza pe scaun. Își vărsa un pahar de bere. Își reaprindea țigara începută. E cunoscută anevoința și truda ce împiedicau scrisul curent al marelui poet. Celebra epigramă dedicată lui Alecsandri, care tolerase artistului ce interpreta pe Zoil în Fântâna Blanduziei să imite capul și mustățile lui Alex. Macedonski, l-a costat o noapte întreagă și o zi de cizelare minuțioasă. Epigrama e însă în adevăr frumoasă:

Orbit de-al gloriei nesațiu,
Albit de ani, dar tot copil,
E lesne sa mă faci Zoil,
Când singur tu te faci Horațiu!
Cu cât se îndârjea să găsească versul ce fugea, ca nisipul printre degete când te izbește un val de mare, cu atât inspirația vagabondă și protivnică se depărta și-l înfrunta, și-i suia sângele în tâmple ca să-i paralizeze putința d-a găsi cuvântul care trebuie.

Atunci îmi spunea glumind: Mi se pare că mi-ai blestemat tocul să nu poți scrie decât dumneata cu dânsul și, zâmbitor, mă poftea să continuu, iar eu mă supuneam bucuros. Partea cea mai grea venea însă după completarea scenei întregi. Atunci maestrul citea cu voce tare, tărăgănată și declamatorie, ca la Comedia franceză, versurile scrise. Le elogia decretându-mă un adevărat geniu. Maestrul era, de altfel, extrem de generos în laude ditirambice cu toți tinerii literați care constituiau cenaclul său. După apoteoza laudativă, cu un surâs mai rece adăuga: Până acum am admirat poetul și improvizatorul, acum trebuie să intervie artistul. Primele 8 versuri sunt perfecte ca idee, formă și sonoritate. Să-mi schimbi însă cele 4 rime următoare care sunt palide și dezlânate. Versul acesta trebuie să sfârșească în mod lapidar.

De cele mai multe ori îndreptam fără să murmur rimele cerute de exigența implacabilă a maestrului. Odată, însă, obosit de cele 70 — 80 de versuri scrise între orele 9 și 12, și mai cu seamă de rigoarea schimbărilor ce mi se impuneau, am refuzat net să le mai fac, rugând pe maestru să le modifice chiar el.

S-a așezat nemulțumit la masă, a mai sorbit din halba cu bere și a început să ciocănească versul ca pe o nicovală roșie. Însă cuvântul catastrofal ce trebuia să înlocuiască o rimă onestă a mea nu putea fi introdus, cu toată silința și meșteșugul de mare făuritor al maestrului. Chiar pentru d-ta e aproape imposibil... Dar n-am apucat să termin fraza. Roșu de mânie a sărit în picioare și m-a apostrofat violent: Mi se pare că d-ta începi să uiți cine ești. Te-am scos, domnule, din mahalaua Batistei și din fiul unui ingineraș de la CFR, te-am ridicat până la mine fiul generalului Macedonski; băiete, nu-ți pierde capul și revino la modestie și la realitate. Atunci mi-am pierdut capul în adevăr și i-am ripostat nemilos: Tatăl dumitale o fi fost ministru de război, dar al meu n-are nici o rudă care să fi trădat pe Tudor Vladimirescu. În culmea furiei și a indignării, Macedonski a pus mâna pe un cuțit de tăiat hârtie, destul de masiv, ce dormita pe masă, și mi-a dat o lovitură în piept. Mori, mizerabile, dacă-mi ofensezi străbunicul! Apoi a izbucnit într-un râs nervos, dar jovial, fiindcă pumnalul, fabricat dintr-un fel de hârtie, se ghemuise și nu-mi pricinuise nici un rău. Am vrut să te sperii, Cincinat, și să nu-mi mai răspunzi altădată chiar când ai avea dreptate. Eu sunt un om necăjit, am trecut prin multe. Tu ești tânăr, trebuie să te stăpânești și să rabzi. Hai mai bine să ieșim! Berea nu e gustoasă decât la berărie. Și iată mi-a venit și versul. Bravo! A quelque chose malheure est bon. Și a doua zi am început colaborarea fără nici un incident."
 

 

 

©Cincinat Pavelescu