CINCINAT PAVELESCU

 

* "Antologia epigramei românești" *

 

~ Conferințe, Articole ~

 

***

Proză

***

 

Cincinat Pavelescu.JPG

 

 

"Antologia dlor N. Crevedia și Calotescu-Neicu, apărută într-o îngrijită ținută editorială la Cartea românească din București, este incontestabil o carte de succes. Scriitorul și ziaristul Crevedia se bucură de simpatia admirativă a presei, a mai tuturor revistelor literare, de dreapta și de stânga. În plus, e și un fel de enfant gâté al unor oameni cu mare înrâurire în opinia publică și literară, ca Nichifor Crainic și Dragoș Protopopescu, care-l răsfață, considerându-l un liric nou, viguros în expresie și nu mai puțin un pamfletar incisiv și epigramist plin de savoare. Pe dl Calotescu-Neicu îl cunosc mai puțin, dar cred că nu merită ni cet exces dhonneur, ni cette indignité cu care l-a stigmatizat pana prea tinerească și, deci, implacabilă, a dlui Octav Suluțiu de la România literară.

Oricâte lipsuri ar avea, antologia are și un mare merit. A trezit interesul publicului, al presei și al criticii pentru un gen literar căzut de mult în desuetudine în Franța și care dă literaturii noastre, cum prea bine a observat chiar filozoful Conte Keyserling, un aer de spiritualitate latină și de umor spontan și sănătos.

Epigramele antologiei sunt precedate de o bună introducere, în care se face un istoric aproape complet al acestui capricios gen literar.

Este de netăgăduit că supremul maestru al tuturor epigramiștilor a fost Martial. Dacă s-a putut spune despre Voltaire că a fost magazinul de idei al veacului său, Martial poate fi considerat ca cel mai imens rezervoriu de spirit al tuturor secolelor. N-a existat scriitor, celebru sau obscur, să nu împrumute de la el o idee sau o formă. Moličre, Goethe, Voltaire, Schiller, Lessing, Shakespeare și toți scriitorii din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea au cules flori din Martial ca din grădina lor. E cert că romanii liberi n-au avut nici un epigramist de seamă. Perfecțiunea acestui gen pare că aparține acelei civilizații foarte înaintate și vecine cu decadența și sclavia. În astfel de epoci, fiecare voiește să aibă spirit și succes ușor. Nimeni nu se oprește la o lucrare obositoare. Singura calitate a scriitorului este să distreze și să nu fie ridicol. Trebuie să ne amintim că, și în Franța, epigrama a culminat înainte de marea revoluție, când patru versuri spirituale erau suficiente pentru a te înălța la Academia franceză. (E cazul Marchizului de St. Aulaire, strămoșul fostului ministru al Franței la București și mare filoromân.)

Vorbind de strămoșul nostru Martial, nu mă pot opri de a cita trei versuri care ne interesează în special pe noi, românii:

Cornu Sarmatici ter perfida contudit Istri
Sudantem getica, ter nive lavit eguum
Templa Deo, mores populis, dedit otia ferro!
Adică:

De trei ori Istrul și Sarmatul înalță o frunte rebelă,
De trei ori Domițian înfrânge îndrăzneala lor și scaldă,
În zăpezile Daciei, calul său alb de spume
El redă templele zeilor, moravurile popoarelor și sabiei pace!
Martial, al cărui spirit sarcastic făcea spaima și deliciul contemporanilor săi, a scris totuși nenumărate madrigale. Voi cita unul foarte delicat (90, cartea XI):

Intacta quare mittis mihi, Polla, corones?
A te vexates malo tenere rossas.
Care s-ar putea tălmăci astfel: Pentru ce, Polla, îmi trimiți coroana de o frăgezime atât de curată? Îmi plac mai bine rozele când s-au veștejit în mâinile tale. Iată de același și o epigramă tare (93, Contra lui Zoil).

Mentitur qui te vitiosum. Zoile, dixit.
Non vitiosus homo es, Zoile, sed vitium!
Zoile, minți când îți dai titlul de vicios.
Tu nu ești un om vicios, Zoile, ești viciul însuși!
După Martial, poeții francezi au deținut laurii epigramei, schimbându-i sensul de inscripție și transformând-o într-o armă ascuțită de polemică și duel.

Epigrama, totuși, de-a lungul veacurilor, a mai păstrat ceva din caracterul primordial al inscripției. Când vezi un monument, te întrebi, cu ce scop e ridicat și de cine? Inscripția monumentului îți răspunde.

Tot astfel o bună epigramă are două părți. Una care ațâță curiozitatea, descriind, în culori vii, un subiect oarecare, alta, care, printr-un vers neașteptat, dă soluția acestui fel de problemă. Prima parte ține locul monumentului, a doua a inscripției. Această comparație dezvăluie tot mecanismul epigramei. Iată pentru ce, în epigramele reușite, autorul se ferește de a încărca cu expresii violente începutul lor, ci debutează, în mod perfid, cu elogii, pentru a provoca, la sfârșit, surpriza, prin concluzia neașteptată și înțepătoare.

Pentru a completa cititorilor noștri, informați mai cu seamă în domeniul vast al literaturii germane, noțiunile asupra acestei poezii, devenite esențialmente franceză, vom reaminti că Montesquieu, în faimoasele sale Lettres persanes, definește epigrama: o mică săgeată care țintește precis și pricinuiește o rană adeseori adâncă și nevindecabilă cu doctorii!

Distinșii autori ai antologiei, bine, larg documentați, citează cu drept cuvânt pe Clément Marot, celebru poet francez, născut la Cahors în 1495, fost valet de chambre și favorit al Margaretei dAngouléme și Francisc I, ca valoros succesor în epigramă al lui Mellin de St. Gelais. Acesta își făcuse o așa de temută reputație, că marele Ronsard, pe atunci tânăr, scria:

Et fais que devant mon Prince, Désormais plus ne me pince, La ténaille de Mellin!... Probabil că verva epigramistului strânsese în cleștele ironiei sale neînduplecate mâna delicată a lui Ronsard, chiar în fața regelui. (Nu vi se pare că istoria se repetă și că epigramiștii își continuă obiceiul la dejunurile recente de la palatul regal?) Mellin de St. Gelais a murit pe la 1588 și a lăsat mulți urmași și imitatori. E de remarcat că Boileau și Voltaire, genii eminente ironice, au rămas totuși inferiori în epigramă unor scriitori lipsiți de talentul, prestigiul și reputația lor. Ultimii epigramiști francezi au fost Lebrun (Ponce Dénis Ecouchard, 1729 1807), Chénier (Marie Joseph), fratele poetului André Chénier, născut la 1764, la Constantinopol și mort la Paris după marea revoluție, Baour de Lormian, celebru prin polemici în distihuri avute cu colegul său de lirism și de academie, Lebrun.

Epigrama franceză moare odată cu restaurația și e înlocuită de caricaturi și de legendele lor. Iar mai târziu de impetuozitatea presei cotidiane, care izbește în cei mai cu talent, fără menajamente și fără reticențe.

Revoluția franceză cu Drepturile omului acordând libertate de a cugeta și de a scrie, fabula, apologul și epigrama s-au perimat cu desăvârșire, fiecare putând să-și spună părerile fără frică și fără înconjur. Jurnalismul, într-adevăr, tinde nu numai în Franța, dar chiar la noi și pretutindeni, să înlocuiască, pe lângă satiră și epigramă, mai toate genurile literare. Aici vedem cum presa de partid, când e condusă de un fruntaș politic, combătând un regim advers, caută să i se substituie. Presa e azi și oda de odinioară și ditirambul, care s-a perimat nu din lipsa de epitete, ci din lipsă de eroi. Ea este de asemeni elegia care plânge pe ruinele trecutului și înlocuiește cu succes elocința, critica și morala. Trebuie să recunoaștem că, pe când vechile forme literare tind să dispară, înghițite de noua sensibilitate ieșită din ciocnirea războiului cu ideologia dezamăgită a unei tinerimi nesatisfăcute, jurnalismul prinde aripi noi și se impune printr-o cultură modernă, prin îndrăzneală, talent și curaj. Presa a devenit trâmbița de aur a reputațiilor care se ridică și epitaful gloriilor care se duc. S-o salutăm dar cu multă simpatie, mai cu seamă când e naționalistă, creștină și monarhică.

După această digresie cam largă, să revenim la antologie și la criticile ce i se aduc. Să începem cu dl Șerban Cioculescu, á tout seigneur, tout honneur! Distinsul critic al Adevărului stăpânește o dialectică savantă, fără pedanterie și are, pe deasupra unei logici strânse, o foarte justă intuiție estetică. Dar e profesor și, fără să vrea, devine didactic și doctoral uneori. Decretele sale au însă norocul să fie adoptate aidoma de masa foiletoniștilor literari. Iată pentru ce articolele sale sunt primejdioase. Chiar o eroare a sa, voită sau întâmplătoare, se popularizează. Modestia sa de om cu înaltă cultură ignorează probabil autoritatea de care se bucură cuvântul său scris în provincie, și o butadă a sa, în genul celor pe care le arunca Mallarmé uneori, ca de pildă: un critique est une personne qui se mčle de ce qui ne le regarde pas! (reflexie, de altfel, frivolă, dar plină de adâncimi) poate să tulbure multe spirite neobișnuite cu mânuirea ironiilor prea subtile. Rețin din articolul său critic două butade excelente: cea dintâi, asupra spiritului epigramatic care șomează, fiind înlocuit de duhul admirației reciproce, și a doua, ditirambele exagerate pe care le aduce talentului delicat al dlui Tudor Măinescu, modestul judecător de la Vidra. Cât mă privește, îi sunt recunoscător că aduce un elogiu postum și tardiv, dar meritat, dragului meu frate, Ionel Pavelescu, răpit așa de timpuriu vieții, gloriei și poeziei, pe care le adora deopotrivă. Cred că autorii antologiei n-au publicat epigramele cele mai bune, nici ale lui Ionel, nici ale lui Mircea Pavelescu, al cărui spirit e scânteietor și malițios. Cred că definiția pe care o dă dl Șerban Cioculescu epigramei e mai exactă decât a dlor Crevedia și Neicu:

Epigrama e focul în care inteligența mustește ca șampania. Cealaltă e de o exagerație bănuită de interes.

Mi s-a făcut onoarea să mi se reproșeze de un alt critic apreciat că epigramele mele reușite, și chiar populare în mare parte, suferă de particularismul lor și păcatul ocazionalului. Iar dl Cioculescu mi-a mai găsit vina că dau prea multe explicații chiar epigramelor celor mai bune și astfel le slăbesc din efect.

Clément Marot (din Cahors) în prefața ediției pe care o închinase operelor poetului François Villon, spune: Il faudrait avoir eté de son temps ŕ Paris et avoir connu les lieux, les choses et Ies hommes dont îl parle. Clément Marot regretă că poemele celor Două Testamente de Villon sunt pline de nume absolut necunoscute, chiar pe vremea aceea, și de aluziuni la fapte mărunte care nu pot să mai deștepte nici chiar o efemeră amintire. Și el sfătuiește pe poeți să nu-și mai aleagă subiectele Sur telle chose basse et particuliere. Părerea lui Marot e desigur împărtășită de critica cea mai avizată. Cred, însă, că sfatul pe care-l dă poeților e primejdios atunci când vrea săi hotărască a evita cu desăvârșire particularitățile. Alergând numai după generalități, barzii vor fi siliți să nu activeze decât în banalitatea anostă a locurilor comune.

E de remarcat că multe din operele cele mai însemnate, cărora posteritatea a rămas credincioasă, de pildă Divina Comedia, e plină în toate amănuntele ei și e legată de mici întâmplări astăzi cu totul uitate. Or, Dante, prin evocarea lor, mărturisește și legătura lui în viața reală de atunci, și nu există realitate decât individuală și particulară. Dar e drept că în schimb nimic nu e mai general decât viața. Aș putea adăuga și eu în mod ironic că epigramele mele n-au fost scrise numai pentru generația noastră care a cunoscut, mai mult sau mai puțin, pe cei vizați, ci și pentru cele care vor veni după noi și socotesc că este o politețe postumă să cauți a stabili, pentru o înțelegere justă, atmosfera și prilejul în care au fost născute aceste zburdălnicii împletite din umbre și lumini. E foarte drept că mai toate aluziile din poemele lui Villon scapă azi cu totul înțelegerii noastre. Pentru a le prinde semnificația, ironia și gentilețea, ar trebui în adevăr să fi trăit pe timpul lui. Am dat acele ample explicații tocmai ca să scutesc pe cititorii de mai târziu de comentarii greșite și de interpretări alăturea cu adevărul.

Cât despre înfruntarea că epigramele mele sunt, în cea mai mare parte, ocazionale, eu socotesc că acesta este supremul lor merit. Aș vrea să mi se citeze o singură epigramă bună din toată literatura universală care să nu fie rodul spontan al unei dispute, al unui resentiment sau al unei glume. Goethe susținea că mai toate poemele sale lirice sunt improvizate și nu reprezintă decât copierea în cuvinte a stării sale sufletești din clipa aceea... Eu n-am avut pretențiunea să fiu sau să devin cel dintâi epigramist al generației mele. Pot mărturisi chiar că, în fundul sufletului, disprețuiesc acest gen literar dificil și, poate, inferior. Dar am fost silit de împrejurări să răspund când am fost atacat. Deviza mea epigramică ar fi:

Cet animal est trčs méchant Quand on lattaque, il se defend! N-am făcut, mai întotdeauna, decât să mă apăr când eram jignit.

Coșbuc, care mă iubea și considera Serenada mea ca cea mai bună poezie lirică a vremii, mă dojenea că-mi pierd vremea cu acest gen care se leagă de epoca de decadență a unui popor, iar nu de aceea a formației sale, al cărui imperativ zicea el trebuie să fie exclusiv lirismul.

Mi s-a mai reproșat și caracterul de improvizație al epigramelor mele. Am trecut în adevăr drept un mare improvizator. Eu, totuși, cred că improvizația nu există. Ea nu e decât rezultanta anilor de ucenicie obscură, de muncă îndărătnică și de meditație solitară, când scriitorul luptând, în liniștea odăii de lucru, cu greutatea d-a modela cuvântul pe ritmurile sufletești ale ființei sale, trebuie să-și sângereze mâinile întocmai ca sculptorul ce se trudește să smulgă, din blocul sălbatic de marmură informă, statuia triumfală de mâine!

A improviza este a te folosi, atunci când trebuie, de comoara strânsă cu răbdare d-a lungul anilor, în spiritele neștiute ale simțirii tale și a face să țâșnească, asemeni cum din adâncurile pământului, unda limpede, filtrată picătură cu picătură. Iată pentru ce, în improvizațiile cele mai spontane, simt munca nebănuită de odinioară care parcă îmi suflă în ureche: Fii fără grijă, sunt aici și te ajut!

Tot în ordinea de idei a improvizației să-mi îngăduiți o anecdotă care, la Junimea, avea prioritate (de altfel SainteBeuve le amesteca în toate criticile sale).

Pe când maestrul portretist E. Stoenescu se găsea în America, unde fusese primit pe un picior de egalitate cu marele Enescu, un american, grăbit și miliardar, îi comandă un portret pe care i-l cerea pentru a doua zi. După o poză de un ceas, maestrul îi aduce la timp portretul executat cu mare sinceritate, adevăr, colorit și poezie. Americanul își exprimă mirarea și satisfacția, dar, când portretistul îl cere 2000 de dolari pentru operă, acesta protestează: N-ai lucrat decât cinci-șase ceasuri la acest portret! Stoenescu răspunde:

Pe d-ta te costă portretul 2000 de dolari, iar pe mine: un ceas de poză, șase ore de chevalet și 25 de ani de muncă anterioară! Vedeți că în pictură, ca și în literatură, improvizația nu există! Simpaticii autori ai antologiei ar trebui să nu se mâhnească prea mult de statistica aspră și violența de expresie a dlui Octav Suluțiu. Pe d-sa, care poartă numele unei mari familii intelectuale și cu tradiții în cultura Ardealului, îl știam înzestrat cu originale și curajoase calități critice, ignoram însă că e și un maestru al statisticii. Socoteala matematică pe care o face epigramelor adunate în antologie adeverește un spirit minuțios și sever. Dar poate ca socotelile sale, oricât de exacte, să nu se potrivească gustului celor din târg. Are perfectă dreptate când dă ca pildă o epigramă slabă a meșterului Nigrim, care s-a refugiat în muzică spre a-și uita nesuccesele anilor de literatură. Această epigramă a fost închinată, în 1912, chiar volumului meu de poezii. I-am răspuns atunci printr-o epigramă lirică:

Prețul 3 lei fix
Poezie nix.
Nigrim
Tot adâncul unei strofe,
Nu oricăruia s-arată...
Orbul nu vede lumina.
Ce-i lumina vinovată?!
Cu pana sa elegantă și subtilă de poet și eseist, dl Al. A. Philippide consacră și d-sa, prin Adevărul, acestei antologii un foarte interesant și documentat foileton literar, plin de observații judicioase și inedite. Părerea sa este că epigrama, prin însuși caracterul ei agresiv, precis și direct, poate singură supraviețui celorlalte poeme cu forme fixe, cum erau baladele, rondelele, gazelurile sau pantumurile, dispărute din preocuparea poeților odată cu ultimul lor virtuos Théodore de Banville. Din aceste forme perimate, singur sonetul se mai menține grație acestui Heredia al nostru, care este maestrul Mihail Codreanu. Eu cer voie să mai înscriu printre sonetiști și pe regretatul meu frate Ionel Pavelescu, ale cărui sonete orice ar spune dl Eugen Lovinescu sunt tot așa de lapidare ca și epigramele și epitafurile lui. Țin să mulțumesc aici poetului și criticului Al. A. Philippide pentru elogioasa mea citare în legiunea de onoare a epigramiștilor. Fac de asemeni un salut roman spre mintea luminată, stăpânită și clasică a dlui Perpessicius, care propune, cu drept cuvânt, o nouă orientare a epigramei spre regele etern al epigramiștilor și spre subiectele sale sociale. Cu alte cuvinte, ca epigrama să devină marțială, evadând din cabotinismul ușor al jocurilor de cuvinte, așa de hulite în chiar prefața antologiei. În concluzie, dl Perpessicius regretă că lipsesc din galeria spiritului românesc George Ranetti, care și-a închinat viața vorbelor de spirit și care a lăsat catrene schânteietoare în colecția Furnicii, și Vasile Bogrea, epigramist mai puțin popular, dar înzestrat cu mari resurse spirituale.

Regretul acesta îl avem și noi.

Și acum, aș vrea să fac une querelle dallemand, cum se zice, autorilor. Cum a fost cu putință să publice într-o carte atât de interesantă și plină de gust, așa-zisele epigrame ale lui Alexandru Macedonski? Mie, care i-am fost prieten și colaborator, mi-a spus în nenumărate rânduri, că o singură epigramă a sa o consideră bună: aceea adresată bardului de la Mircești, când, la prima reprezentație a Fântânii Blanduziei, artistului care juca pe Zoil, poetul, invidios, îi făcuse masca lui Macedonski.

Mai mult, acesta își îndoise picioarele și călca cu ele încovoiate întocmai ca Macedonski, venit la teatru cu tânăra sa soție, Ana Slătineanu Ralet, fată de familie mare. Nottara, care juca pe Horațiu, imita capul lui Alecsandri. A doua zi, maestrul Macedonski a citit la Fialcovschi această epigramă care s-ar fi cuvenit să înlocuiască în volum pe celelalte atât de puțin reușite:

Lui Vasile Alecsandri
Orbit de-al gloriei nesațiu,
Albit de ani, dar tot copil,
E lesne să mă faci Zoil,
Când singur tu te faci Horațiu.
Sunt apoi câteva epigrame ale marelui Hasdeu care își meritau și ele locul lor de cinste.

*
Mai rămâne o chestiune pentru care s-a trecut cu ușurință sau cu indulgență de majoritatea criticilor: originalitatea acestor spirite și epigrame românești.

Mai toate epigramele francezilor celor mai celebri și mai talentați sunt variante din Martial.

Voltaire în ura lui contra criticului Fréron (Élie Catherine) care, în timp de 23 ani, prin revista sa Lannée littéraire, ce apărea la fiecare 10 zile și care însumează azi 200 de volume, a dus o luptă fără îndurare contra enciclopediștilor și mai cu seamă contra lui Voltaire a scris numeroase pamflete, piese de teatru, ca Lécossaise și numeroase epigrame sângeroase contra singurului om curajos, ce-și permisese, în adulația universală de care este înconjurat magul de la Fernay, să-i spună câteva adevăruri juste, dar neplăcute. Au ținut isonul lui Voltaire, înjurând toată viața pe Fréron, Marmontel și faimosul profesor de literatură Laharpe. Ei bine, Voltaire a imitat din Martial, pe care îl cerceta deseori, această epigramă:

Lautre jour au fond dun vallon
Un serpent mordit Jean Fréron.
Que pensez-vous quil arriva?...
Ce fut le serpent qui créva!
care s-ar putea traduce așa:

Pe Jean Fréron de un picior
Un șarpe l-a mușcat ușor...
Ce socotiți că s-a-ntâmplat?
Tot șarpele-a crăpat!
Regretatul Giordano i-a dat o altă formă și a închinat-o:

Sufletului negru
Un câine i-a mușcat
mâinile,
Și a murit turbat...
câinele!
Giordano nu și-a dat seama că era mai logic, câinele să-l fi mușcat de suflet, iar nu de mâini; cel cu suflet negru putând să aibă mâinile albe. Dnii Crevedia și Calotescu mai citează cea mai reușită epigramă a vechiului scriitor român Const. Bălăcescu (1800 1880):

Din modestie se vede
Tot zici că nu știi nimic!
Tu zici făr-a o crede,
Eu cred fără s-o zic.
Iată și originalul ei în franțuzește:

Lubin pour se faire encenser
Dit quil n-a jamais eu le don de bien ecrire:
Mais il le dit, sans le penser,
Moi je le pense, sans le dire!
Dacă i-a fost îngăduit marelui Voltaire să iscălească o epigramă de Martial, de ce un vechi poet român n-ar fi împrumutat un spirit peste frontieră, cu atât mai mult că pe acea vreme nu se cereau nici pașapoarte? Închei aceste rânduri prea lungi, cu o strângere afectuoasă de mână pentru autorii pe care-i rog, însă, la ediția a II-a să-mi ceară epigrame inedite. Le ofer trei pentru viitoarele antologii:

Antologia voastră, fără voie
S-aseamănă corăbiei lui Noe:
Că și într-însa zac îngrămădite,
Peste bipezii rari, destule vite.
Unui coleg
El scrie prost, însă îl laud;
De ce aș fi cu dânsul crud?
Prefer o noapte să-l aplaud,
Decât o strofă să-i aud!
Și aceasta, lui Sofronie Ivanovici, a cărui epigramă în distihuri, a fost prețuită de dl Șerban Cioculescu și apoi de toți cronicarii la rând:

Aici zace-o literată
Ce-a fost mare, doar ca fată!
Sofronie Ivanovici
Epigrama ți-era bună,
De se-ncumeta să spună
Că faimoasa literată
N-a fost mare nici ca fată!
C. P.

Și încă una suplimentară, pentru nepotul meu de la Constanța, care mă tratează de leu în agonie:

Leul, chiar în agonie,
Poartă-n coadă vijelie
Și-n țărână îl abate
Pe nepotul temerar,
Care-i trage, pe la spate
Lovitura de măgar!"

 

 

 

©Cincinat Pavelescu