Povestirea la preşcolari

Povestirea la preşcolari
Prof. înv. Preşc. Zăinescu Florentina
Gr. Cu PP. Nr. 5 Săcele, Braşov

„În următorul referat sunt prezentate câteva aspecte metodice care trebuiesc respectate în vederea realizării cu succes a activităţilor de povestire ale educatoarei.

Povestirile educatoarei sunt activităţi de expunere orală a unor creaţii literare (povestiri, poveşti, basme). Ele se organizează cu toţi copiii grupei în cadrul activităţilor obligatorii sau în afara acestora, în timpul rezervat jocurilor şi activităţilor distractive fie cu toată grupa, fie cu grupe mai mici de copii.
Povestirile realiste satisfac nevoia de a cunoaşte, îi introduc în sfera relaţiilor sociale şi le influenţează sentimentele şi comportarea. Tematica lor e variată: unele au ca temă centrală copilul, lumea copilăriei, acestea căpătând atenţia copiilor, stârnesc interesul, atrag simpatia pentru personaje pozitive. Povestirile din viaţa adulţilor, în care se prezintă figuri de luptători, chipul mamei, sunt accesibile preşcolarilor mai mari.
Poveştile cu animale sunt preferatele preşcolarilor. Prin intermediul lor învaţă să dispreţuiască lăcomia, zgârcenia, răutatea, laşitatea, admiră bunătatea, demnitatea, cinstea, curajul, perseverenţa personajului principal, pe care îl îndrăgesc şi alături de care se bucură, se întristează, pentru a cărui soartă suferă sau sunt satisfăcuţi.
Tematica poveştilor se diferenţiază de la o grupă la alta, educatoarea trebuind să le selecteze pentru a fi mai accesibile.
Astfel la 3-4 ani povestirile vor fi scurte, cu conţinut şi intrigă simple, care să înfăţişeze o lume cunoscută, să trezească sentimente plăcute, să educe atitudinea pozitivă faţă de cele expuse (“Ridichea Uriaşă”).
La 4-5 ani povestirile vor familiariza copiii cu diferite aspecte de viaţă şi domenii de activitate şi diferite trăiri afective, care să le influenţeze sentimentele şi comportamentul (“Căsuţa din oală”, “Coliba iepuraşului”, “Scufiţa Roşie”, “Puf alb şi puf gri”).
La 5-6, 7 ani copiii se familiarizează cu aspecte mai complexe din natura şi viaţa înconjurătoare, cu expresii poetice, epitete şi se educă unele trăiri de valoare etică şi estetică care să influenţeze în măsură şi mai mare sentimentele şi comportarea copiilor (“Punguţa cu doi bani”, “Cenuşăreasa”, “Inimioare, inimioare”).
Pentru a atinge obiectivele educaţiei cognitive şi de limbaj, activitatea obligatorie de povestire trebuie bine pregătită şi desfăşurată cu toată atenţia.
Educatoarea trebuie să urmeze anumiţi paşi în pregătirea activităţilor de povestire:
–   să studieze programa pentru a stabili numărul, temele şi conţinutul povestirilor pentru grupa respectivă;
–   să aleagă, să planifice poveşti accesibile cu un conţinut moral, cu elemente narative care să menţină viu interesul şi atenţia copiilor;
–   să fixeze locul poveştilor în planificare, după activităţile în care au fost formate reprezentările la care va face apel povestea;
–   să coreleze povestirea cu toate celelalte activităţi, planificând în consecinţă;
–   să stabilească în orarul zilei, locul povestirii, de preferat înaintea celorlalte activităţi pentru a fi capabili să o urmărească, povestirea cerând un efort susţinut;
–   să studieze bine textul povestirii, sa-l prelucreze pentru a fi accesibil;
–   să stabilească succesiunea episoadelor care vor fi narate, pasajele pe care va trebui să le memoreze pentru a le reproduce textual (dialoguri, versuri);
–   să noteze expresii literare din text cu care să îmbogăţească vorbirea copiilor;
–   să recitească povestea, chiar dacă aceasta este cunoscută de educatoare
Pregătirea educatoarei în vederea expunerii textului, nu este singura cerinţă pedagogică ce se impune în organizarea şi desfăşurarea activităţilor de povestire.
Educatoarea trebuie să mai aibă în vedere şi sarcina asigurării perceperii conştiente şi depline de către copii a celor povestite. Trebuie stimulată atenţia, antrenarea proceselor psihice, integrarea totală acopiilor în activitate.
La 3 ani, neavând deprinderea de a asculta, copiii pun întrebări, fac completări cu trăiri similare din viaţa proprie, deseori fiind distraşi de cele petrecute în jur.
La 5-6 ani copiii sunt mai atenţi, participă mai activ, sunt sensibili la poveşti (chiar plâng), rezistă la excitaţiile exterioare.
Astfel, educatoarea trebuie să ia măsuri favorabile ascultării povestirii: aerisirea, ordinea şi curăţenia în locul desfăşurării activităţii, aşezarea jucăriilor la locul lor, aşezarea scăunelelor, corectarea ţinutei copiilor.
Expunerea povestirii de către educatoare reprezintă momentul în care se stabileşte o strânsă legătură între ea şi copii. Pentru realizarea acestei legături este necesar ca educatoarea să se adreseze copiilor cu înţelegere şi dragoste..
Schimbarea ritmului vorbirii, rostirea mai rară sau mai grăbită a cuvintelor, ridicarea sau coborârea glasului în timpul vorbirii, accentuarea unui cuvânt, a unei propoziţii, modificarea timbrului vocal, reprezintă mijloace prin care educatoarea imprimă povestirii mai multă expresivitate, mărind astfel starea emoţională a copiilor.
Pentru a mări efectul expunerii povestirii, educatoarea poate folosi o serie de mijloace intuitive: diafilmul, siluetele, machetele.
Expunerea clară şi pe înţelesul copiilor constituie condiţia de logică a reuşitei activităţii, dar aceasta nu este totul. Ţinând seama de particularităţile individuale ale copiilor, educatoarea trebuie să se asigure ca în timpul expunerii toată grupa să o urmărească cu atenţie. Important este ca în situaţia în care copiii manifestă lipsă de atenţie, educatoarea să nu-şi piardă calmul, să nu dea semne de enervare, să nu ridice tonul, toate acestea dăunând activităţii.
În ceea ce priveşte explicarea cuvintelor şi expresiilor necunoscute sau mai puţin cunoscute, educatoarea va avea grijă ca în desfăşurarea povestirii (fără însă a o întrerupe) să explice noile cuvinte prin sinonime şi expresii cunoscute de copii anterior.
Pentru a asigura înţelegerea, însuşirea conştientă a cuvintelor noi dintr-o povestire, în activităţile liber creative dinaintea expunerii, educatoarea poate, prin diferite procedee, să explice, să lămurească, să intuiască şi să clarifice copiilor sensul acestora.
Încheierea activităţii marchează etapa fixării conţinutului principal al povestirii predate,care se poate realiza printr-o discuţie pe baza unor imagini, printr-un desen inspirat din poveste, prin mimarea unor acţiuni ale personajelor din poveşti, etc. ”

 

[Zăinescu Florentina]

BIBLIOGRAFIE :– Metodica cunoaşterii mediului înconjurător şi a dezvoltării vorbirii – Vărzari Elena, Taiban Manasia E.D.P 1968

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *